Proiect de normalizare statală

Impostura frecventă la decizii și criteriile false au afectat, din nefericire, evoluția țării în ultimele decenii. S-au înmulțit decidenții care nu pricep promisiunile lui decembrie 1989, nu înțeleg oportunitățile apărute pe parcurs și încalcă la tot pasul Constituția (1992). Declinul a devenit astfel perceptibil în mai toate domeniile. L-am semnalat mai întâi în științele sociale și filosofie.

Declinul din științele sociale
Cu decenii în urmă, în sociologie mai exista un Henri H. Stahl, iar Achim Mihu elabora o concepție sociologică proprie. În Romania de azi, însă, sociologia a devenit anchetă de teren, implicată în manipularea electorală și obsedată de bani. Nu s-a mai publicat vreo concepție sociologică indigenă demnă de nume. Sociologii spun azi puțin despre ceea ce se petrece.
Situația nu este roză nici în alte discipline. În economie, de exemplu, se mimează neoliberalismul zilei. Se face tot mai bună istorie economică pentru a-l contracara, dar rămâne necesară o concepție ancorată în realități pentru a le schimba. Nu s-a mai putut scrie nici măcar la Centenar istoria țării, iar distanța de cursul de azi al disciplinei este evidentă pentru cel care se informează. Noroc că scriu alții despre momentele complicate ale istoriei naționale. Dreptul s-a prăbușit odată cu arbitrarul vădit al unor procurori și cu dezlegări în instanțe fără legătură cu justiția, dar și cu scrieri ce nu induc orizontul dreptății. Cultura juridică a unor Mircea Djuvara sau Tudor Drăganu a rămas în trecut. Propaganda zilei a inundat minți din psihologie, pedagogie și alte discipline.

În filosofie, mulți trăiesc din cunoașterea aproximativă a ceea ce a fost cu multe decenii în urmă. Mai nou, s-a lichidat în universitățile din țară și disciplina istoria filosofiei – care a fost dintotdeauna coloana vertebrală a pregătirii în domeniu. Ea s-a stins și prin ieșirea de pe scenă a specialiștilor reali.

Preocupat să articulez o sistematică proprie (Lumea ca acțiune și reflecție, în curs de publicare) și trecând în revistă demersuri similare, mi-am dat seama încă o dată că efortul creator, de construcție filosofică, s-a oprit în România undeva la Mircea Florian și Constantin Noica, care au mai dat concepții. Sau la autori de generalizări fecunde în domeniul lor de consacrare – cum au fost Petru Botezatu (logică), Anton Dumitriu (științe), Adrian Marino (studii literare) – care au format momente.
Mulți se iluzionează că ignorarea operelor majore și a reperelor universale, precum și trecerea sub tăcere a realităților, au de a face cu pregătirea. Se pricepe anevoie că pluralismul nu scutește de angajări personale, nici lecturile de creație proprie și că integritatea este indispensabilă. La mulți se observă, din păcate, suficiență, lipsă de rigoare și false ierarhii ale valorilor.

Declinul din literatură
Cum se știe, din anii șaizeci încoace, critica literară și-a asumat libertăți ale sincronizării, în fața cărora alte discipline ezitau. De aceea, Adrian Marino a contat prin cercetări de istorie literară, dar și în sfera teoriei, în condițiile în care Nicolae Manolescu ducea campania de cultivare a valorii estetice. Numai că – așa cum constată azi pe bună dreptate Răzvan Voncu (în „Apostrof”, mai, 2025) – niciunul dintre aceștia nu mai are echivalent în România zilelor de acum. „Publicul criticii s-a subțiat considerabil, iar dovada cea mai limpede o furnizează faptul că nici nu prea se mai știe exact ce este un critic şi la ce folosește disciplina. Subsecvent, au dispărut marile personalități ale criticii. /…/ criticii de anvergură au dispărut fără ca în locul lor să se înfiripeze, în domeniile respective, vreo autoritate cât de cât comparabilă. /…/sub pretextul <înnoirii> și al , au pătruns o mulțime de nechemați: unii lipsiți de simț critic, alții, de capacitatea de expresie, cei mai mulți, străini de imperativele etice ale profesiei”.
La fel de pătrunzător (în „Apostrof”, iunie, 2025), cronicarul continua: „Probabil că, din acest punct de vedere, mai gravă încă este criza prozei și în special a romanului. Desigur, avem în continuare romancieri importanți și o privire retrospectivă ar produce, la vârf, o listă de nume care, deși vizibil mai subțire decât aceea din urmă cu 20 sau 30 de ani, poate încă alimenta un optimism moderat cu privire la ceea ce se va scrie în următorii câțiva ani. Dar nu mai mult de atât. Iar pseudo-explicațiile teoretice, pretins postmoderne, cum că a trecut epoca Marelui Scriitor și a marilor romane asociate cu aceasta, nu pot fi acceptate de cine citește cu adevărat și vede că rafturile librăriilor românești sunt pline de romanele marilor scriitori contemporani din toată lumea, în traducere./…/ În multe literaturi de pe mapamond (sau cel puțin în literaturile din tarile civilizate), proza ține capul de afiș, iar unele romane provoacă ample dezbateri și controverse, unele reverberând chiar în spațiul politic. /…/La noi, dimpotrivă, romanele și volumele de proză scurtă actuale sunt – cu excepțiile de rigoare, puține – simple exerciții de virtuozitate sau de autism social acut al autorului. Prozatorii, în special cei mai tineri, „vând“ povești subțirele pe subiecte „la modă“, încercând să spargă acest zid al irelevanței nu pe calea marii proze, a creației autentice, ci pe aceea facilă a artei cu teză. Teme la ordinea zilei (sau, mai bine zis, pe care media le consacră ca atare), cum ar fi consumul de stupefiante, „lupta împotriva discriminării“, mediile defavorizate sau „gender studies“, sunt abordate în romane teziste, scrise mediocru și lipsite de interes literar./…/Astfel că irelevanța (socială și literară) este, în opinia mea, o tendință îngrijorătoare a prozei noastre actuale, dar nu este nici pe departe singura”.

Indicii de declin cuprinzător
Universitățile rămân cheia dezvoltării unei societăți moderne avansate. Fiind implicat direct, pot spune cu susținerea documentelor de arhivă că, în 2012, o universitate din România a fost adusă, prin reforme veritabile, la nivelul intrării în primele cinci sute de universități ale lumii în clasamentul internațional (Shanghai) care contează cel mai mult. Performanța era în premieră în țara noastră. Or, în ultimii ani, ca urmare a veleitarismului, s-a ieșit din primele două mii de universități și practic din clasament.
Mersul înapoi s-a petrecut, cum spuneam, și în alte domenii. Bunăoară, România avea o industrie susținută, conceptual vorbind, de politehnicile din țară. Între timp, importul de patente a devenit covârșitor. România avea o industrie chimică evoluată pe baza cercetărilor proprii. Matematicienii se preocupau de calculatoarele vremii. Industria aeronautică se angaja în construcția de avioane de pasageri. Iar acestea sunt doar câteva exemple. Oricând era nevoie de ameliorări, dar, la timpul lor, pașii erau competitivi. Azi, mimetismul și obținerea de funcții fără competență și de indemnizații fără creații par reguli.
La drept vorbind, nicio instituție academică din țară nu mai este conform sensului ei. De la legislația educației din 2011, mersul în jos și slaba calitate le-au colonizat. Se observă ușor din însăilările celor care le conduc că aceștia se justifică cu găselnițe. Cum observa un oaspete prin 2018, ceea ce este cel mai interesant în instituțiile academice din România actuală sunt festivitățile.
Oricât de nerealist pare, discuția despre bani nu este singura care ar trebui purtată. În definitiv, cum s-au folosit chiar banii europeni? Așa cum documentele de arhivă probează, Marian Papahagi, ca secretar de stat, și subsemnatul, ca rector și apoi ministru al educației naționale, am lucrat la introducerea programelor europene în educația din țară. Eram entuziaști și am sperat că în Romania va începe cu ele un apetit nou de lectură, cercetare, profesionalizare de nivel înalt. Dar ce a ieșit?
Peste ani, am constatat amândoi: mașini mai luxoase decât își permiteau colegii francezi sau belgieni, case mai arătoase, vacanțe în locuri exotice, averi pe care nu le poți avea muncind corect. Spre deosebire de ceea ce se putea constata în materie de construcție și modernizare instituțională în țările cu parcurs similar! Încheiasem, la rândul nostru, stagii de studii în străinătate, pentru licențiere și doctorat în cazul colegului meu, pentru doctorat, în cazul meu. Dar, fiind preocupați de solida calificare proprie și de performanță, nu ne-am flatat vreodată cu faptul că am studiat în alte țări, căci acesta nu este scop în sine.

Incapacitatea proiectării dezvoltării
Declinul profesional este acum răspândit în multe locuri din societate. La mulți dintre cei care se bat cu cărămida în piept cât de pricepuți ar fi, se observă neînțelegerea statului democratic și neputința de a articula un proiect care să facă față culturii instituționale actuale.
Exemplul cel mai recent este perorația în jurul deficitului bugetar al statului român – într-o țară cu potențial în resurse naturale și umane considerabile, dar mai departe trădată și prost slujită de decidenți. În loc să se ceară contribuții pentru echilibrarea bugetului de la cei cu stare materială, se vor sacrificii de la cei deja sărăciți, lipsind referința la mari actori economici. Nu se vede vreo concepție despre dezvoltarea țării, ce pare ceva peste puteri
Știm bine că indicatorii României de azi nu sunt deloc ușor de tolerat. Îi repetăm de fiecare dată: deficit bugetar cronic, economie la marginea junk, democrație dintre cele mai slăbite, credite dintre cele mai scumpe, sărăcia cea mai răspândită în populație din Europa, cel mai mic consum de carte pe cap de locuitor și cel mai extins analfabetism funcțional de pe continent, emigrarea cea mai mare dintr-o țară în timp de pace, prestigiu în scădere. Ori pe ce față se întorc lucrurile, acești indicatori sunt în fond efectele derapajului la nivelul statului însuși, cauzat de nepriceperea și corupția decidenților.
Pentru mințile lucide, în România de astăzi, în joc nu este însă numai chestiunea deficitului bugetar, cum se perorează spre a face plauzibile rezolvări ce nu ating fondul. În joc este problema dezvoltării, cu toate componentele sale. Este de recunoscut cu sinceritate: România a fost adusă într-o criză instituțională fără analog în Europa actuală. Decidenții ei practică obținerea puterii printr-o mituire cât mai largă și acordarea de privilegii. Invocate adesea, Grecia de acum câțiva ani și alte țări s-au confruntat cu dificultăți financiare, dar nu și cu o degradare a statului de asemenea magnitudine.

Proiect de curmare a degradării
Fiecare cetățean al României se confruntă cu slaba pregătire și corupția decidenților, proasta reglementare, extinsa nepăsare, minciuna și falsurile, privilegiile absurde, nepotismul și favoritismele, abuzul și nedreptatea. Așa stând lucrurile, nu este nimic mai urgent decât curmarea acestei degradări începând cu ceea ce percepe cetățeanul.
Văd posibilă curmarea degradării statului aplicând un program care începe cu cincisprezece măsuri firești. Anume:
1.Revenirea la Constituție (1992) sub trei aspecte aflate acum în suferință. Prin respectul „demnității umane” în operarea autorităților și instituțiilor de forță ale statului. Societatea modernă a început cu „demnitatea umană” ca veritabil „principiu” de la baza libertăților și drepturilor fundamentale. Apoi, prin aplicarea prevederii după care politica externă este atributul guvernului României, pe baza aprobării de către Parlament, iar „președintele” reprezintă statul român. Aceasta este chiar litera Constituției, a cărei încălcare a fost punctul de plecare al degradării! Și, în sfârșit, prin asumarea faptului că deciziile majore, inclusiv cele care privesc resursele, se iau într-un stat cu cetățenii săi, în exercițiul suveranității statale și naționale.
2. Deschiderea accesului la credite bancare încurajatoare, încât oricare cetățean să poată iniția activități economice, în general creative, potrivit capacităților și aspirațiilor sale. Nu este societate normalizată fără largi libertăți personale și șanse de valorificare economică.
3. Scoaterea prin lege a serviciilor secrete din economie, administrație și politică. „Protocoalele de cooperare servicii secrete-justiție” și intervențiile „secrete” au îngropat țara într-o „președinție africană” și, cu ea, în degradarea statului și subdezvoltare. Ar fi cazul să se înțeleagă că justificarea serviciilor secrete într-un stat democratic nu are de a face cu securismul.
4. Concursuri deschise pentru orice post în serviciul public, în afara funcțiilor alese. Trebuie oprită tehnica „desemnărilor personale” de judecători de orice nivel, începând cu cele mai înalte curți, de procurori, de inși în funcții de sprijin, inclusiv de consilieri, căci este aducătoare de falsificări și corupție. Nimeni să nu fie angajat fără a-și proba capacitatea de a proiecta dezvoltarea în domeniu și fără a trece prin concurs public.
5. Simplificarea rețelei de ministere, agenții și unități de sprijin și a conducerilor și aparatelor de funcționari la toate nivelele. Nu-i nevoie de structura actuală de șefi, de secretari de stat, de directori, de consilieri, de secretariate, cu excepția strictului necesar, stabilit conform practicilor din țări de referință.
6. Revenirea la salariu stabilit la nivel corespunzător pentru munca prestată. Adăugarea de sporuri și de orice altceva duce, cum s-a văzut în România ultimelor decenii, la inegalități și corupție.
7. Pensie pentru contributivitate, nu pentru altceva. Firește, eroismul se cere recompensat, ca în orice societate matură, dar pensia se acordă potrivit contribuției în timp, la fondul respectiv.
8. Stimularea și recunoașterea performanțelor reale, aparte, ale cetățenilor, prin premii substanțiale în funcție de importanța și mărimea valorii performanței. Firește, stabilită cu acuratețe.
9. Oprirea nepotismului drept criteriu de ocupare de funcții și ascensiune. Nimeni să nu acceadă în instituții publice și în funcții fiind fiul, ginerele, soția, nora, ruda, etc. cuiva. Precum în cele mai multe țări, oricine poate deveni ceea ce dorește, dacă este competitiv, dar, la nevoie, are de făcut un ocol prin alte concursuri și instituții, încât nu filiația să decidă.
10. Revenirea la alegeri de către cel mai calificat corp electoral în stabilirea conducerilor de instituții publice. De pildă, revenirea la senatul instituției, în locul alegerii actuale de rectori la universități în sistemul partidelor. Aceasta din urmă a dus la politizare și cârdășii care au malformat criteriile și au redus valoarea universităților.
11. România are profesori și oameni cu doctorate, dar performanțele titlurilor și funcțiilor sunt adesea mediocre. Rămâne și azi valabilă observația lui Spiru Haret că în țară se obțin titluri academice ca la nimeni. Pentru a se ieși din banalizarea titlurilor din România actuală, este nevoie de nivele noi, mai înalte, la titlurile de profesor și de doctor. De altfel, aceste nivele au existat în tradiția proprie.
12. Redimensionarea personalului din orice unitate publică. Doar câteva exemple: este plin de evaluatori nepricepuți pe capul dascălilor la Educație, plin de pile la Externe, plin de aranjamente oneroase în celelalte ministere și instituții, despre care se poate vorbi exact. Este ora stabilirii unui minim de personal, restul evoluând odată cu programele benefice implementate.
13. Elaborarea și aplicarea de criterii operaționale de performanță în orice entitate de interes public. Țară sărăcită datorită decidenților ei, România va proceda înțelept luând ca referință practici ale statelor funcționale și performante.
14. Adoptarea de legi care să contracareze minciuna răspândită în comportamente și rețele din societate. Așa cum reputatul medic George Șerban constata, într-o diagnoză de rezonanță internațională, s-a extins „minciuna” ca „a doua natură a unor oameni”. Adevărul este totdeauna salvator, încât continuarea tendinței aduce mari daune României.
15. Angajarea proiectului asanării vieții în statul român. Sunt multe urgențe în România actuală, dar nimic nu are efecte mai vaste și nu este mai urgent decât normalizarea statului sub aspectele de interes pentru fiecare cetățean, încât fiecare să resimtă legitim mândria acestei cetățenii.